Bonjour, je soutiens Denis Matton aux élections législatives de juin prochain, dans la 7ème circonscription de l’étranger, sous les couleurs du Parti Libéral Démocrate. Vous pouvez l’encourager sur facebook en vous rendant sur sa page (https://www.facebook.com/DenisMatton2012) et visiter son site www.denismatton.eu (page et site en construction).
Amitiés libérales à toutes et à tous.
Il fut un temps, pendant l’adolescence, où je vécus dans une triste chambre tel un oiseau en cage. Que peut-on faire dans ce cas ? D’habitude les oiseaux s’y adaptent ou alors ils meurent. Van Gogh parle même d’un oiseau devenu fou. Quant à moi, je ne m’y suis pas fait, je ne suis pas mort et je n’ai pas perdu la tête non plus. Je me suis mis à lire. J’ai rempli ma cage de livres en devenant ainsi victime d’un préjugé. Car les livres comptent beaucoup, mais pas plus que la vie et surtout ils ne peuvent pas s’y substituer. Un beau jour nous comprenons que l’histoire de Tristan ou de Roméo ne nous suffit plus. Nous souhaitons aimer à notre tour.
(Octavian Paler - Conjurez le sort pour qu’il ne vous pousse pas d’ailles)
Arrivé à ce point, on peut se retrouver dans une des impasses; tout en passant le temps à lire et à reprendre et endosser tous ces mots et toutes ces histoires entièrement, le danger pour certains serait de se retrouver à ne plus faire la différence entre réalité et fiction et oublier ainsi comment vivre lorsqu’ils reviennent au monde réel. Ici bas les réactions et les comportements dans les livres n’ont plus aucun lien avec la fiction. Aussi réalistes et naturels que les personnages puissent nous paraître, la vraie vie n’a aucun lien avec la plus vraie des fictions. Prolongation naturelle pour nous, les manifestations apprises au fil des pages, bonnes ou mauvaises, nous rendront curieux pour les autres qui nous regarderaient avec suspicion et pitié. Nous pouvons blesser sans comprendre pourquoi et en retour souffrir suite aux conséquences qu’nous devons assumer.
Tristan n’existe que là bas… Ce n’est toujours que là bas que Roméo meurt pour son amour et que Orphée affronte l’enfer pour la même raison. Ici ils seraient enfermés chez les fous ou stigmatisés et moqués. Ah, le donquichottisme alors, dans la vraie vie les gens normaux sont juste normaux, les autres étant fous, très fous, fous de chez les fous. Ici on aime tout simplement, sans peine ou actes déraisonnés ou alors on croit tout simplement que l’amour existe et à la première vague le sable se lisse à nouveau et les mots disparaissent… Il ne reste seule que la vie. Nous sortons de la cage à pages? Nous nous adaptons. Si nous n’y parvenons pas, il vaut mieux y rester et continuer à vivre dans l’univers parallèle entre les «barreaux des pages».
article publié sur http://octavianpaler.ro/
Atunci cînd, în general, se aminteşte ori se face trimitere la această legendă, pe scurt se spune Cutia Pandorei. Uneori Mitul Pandorei. Doar că acel obiect i-a
fost înmînat acesteia ca dar de nuntă, de către Zeus sau din partea lui, cu condiţia de a nu fi niciodată deschis. Că l-a deschis Pandora ori Epimeteu, din nou variaţiuni există, unii ce văd
curiozitatea ca un apanaj strict feminin ar fi de partea primei variante însă şi excepţii există, nu asta are importanţă ci anume ce se găsea în acel dar, care lucruri au apucat a se elibera de
acolo şi ce a rămas, mai încet în mişcări fiind. O văd pe Pandora ca pe o unealtă a unui mijloc – darul ca pervers şiretlic – pentru reuşita asigurată a răzbunării mai marelui zeilor de atunci.
Atît. Rolul ei a luat sfîrşit, cutia a fost deschisă.
Numele lui Epimeteu înseamnă în greceşte „care reflectează prea tîrziu”. El a luat-o de soţie pe Pandora şi, astfel, cutia fatală care, după unii poeţi antici, s-ar afla la originea tuturor relelor a fost deschisă. (Mitologii subiective)
Lucrul cel mai echivoc în această poveste este speranţa. Întîi, pentru că nu ştim de ce zeii au amestecat-o cu relele care au umplut lumea. Apoi, deoarece nu ştim de ce au lăsat-o tocmai ultima în cutia Pandorei. Cînd Epimeteu şi-a dat seama ce se întîmplă, a vrut să închidă cutia, dar era prea tîrziu. Înăuntru nu mai era decît speranţa... (Mitologii subiective)
Îmi pare foarte interesant cum este pusă chestiunea cu cine a ieşit primul şi cine a rămas şi de ce anume, or fi aşezat zeii unul peste altul toate lucrurile acelea? Speranţa prima în cutie iar apoi în straturi frumos şi cu grijă ordonate toate relele? Ori au fost toate puse la grămadă, cum au dat zeii, fără nici o regulă, în nici o anume ordine bine calculată şi gîndită?… Ieşirea lor în prima variantă pare logică, sigur că Speranţa, fiind la urmă, nu a mai apucat a zbura, capacul fiindu-i trîntit în nas dar în cea de-a doua… dacă toate fuseră înghesuite de-a valma în cea cutie, cum de a rămas tocmai ea la urmă? De ce? Poate cu un rost anume? Citeam undeva că mai lentă fiind în mişcări nu a reuşit a scăpa… şi nu mi-am putut abţine un zîmbet… E o explicaţie!
Am putea înţelege multe şi diferite din faptul că a rămas închisă în cutie, depinde de fiecare, închisă fiind ea, Speranţa, lumea s-a trezit cu toate relele pe cap şi cu astea va rămîne dar atunci Zeii se vor fi ales cu o răzbunare şi izbîndă mult prea rapide, trop facile… nu, nu e de ei! Dacă însă vedem Speranţa ca ultimul lucru PĂSTRAT în cutie, aşadar în odaia lumii ori în pod, nu importă, eh, aici ar fi mai interesant, oamenii se agaţă totuşi de ceva, pe de altă parte tot Zeii ştiu foarte bine că aceasta nu este, la urma urmei, decît o Fata Morgana şi i-ar lăsa să se agaţe bine de ea pentru a rîde mai straşnic la final, repet acum perversitatea şi cinismul celor de pe Olimp. Asta din punctul lor de vedere căci oamenii văd lucrurile exact invers… Şi de cele mai multe ori reuşesc doar prin Speranţă, bine…, nu doar ci plus încredere şi tenacitate, să îşi rezolve ce au de rezolvat şi să reuşească! Iar atunci Zeii nu mai au decît a-şi ridica pălăriile în faţa oamenilor şi eventual a face o reverenţă onestă.
Epimeteu repune totul în discuţie îndoindu-se că grecii erau îndreptăţiţi să considere speranţa un rău… Poate, în măsura în care, alinînd suferinţa, speranţa evită să înfrunte un rău, sare peste el sau îl înlătură fictiv. Ori, poate în măsura în care am avea dreptul să o asemănăm cu o Fata Morgana lăsată să alerge singură prin deşert în numele nostru, obligată să rezolve ea, speranţa, ce nu rezolvăm noi… Sigur că prin sofism orice noţiune poate fi îndoliată cu negaţia ei. dar toate aceste reticenţe se găsesc în însăşi esenţa clasicismului. Epimeteu nu face decît să le dezvăluie… (Mitologii subiective)
Modernii i-au dat speranţei un atribut nou, o ancoră de corabie; cei vechi credeau oare că speranţa nu ancorează nicăieri? Nici Fata Morgana nu se opreşte nicăieri decît pentru a muri. [...] Unii (Chamfort) pretind că fericirea nu mai vrea să depindă de nimic. Ei zic: pentru mine fericirea n-a început decît în clipa cînd am pierdut orice speranţă; nici o dezamăgire, nici o primejdie nu mai ameninţă fericirea născută din disperare. Dar ce fericire e aceasta? (Mitologii subiective)
Dar! Îmi permit un „dar”, nu acel „da, dar” al scepticilor ci un altul pe care Maestrul l-a lăsat deoparte, poate pentru că este un alt domeniu, mai bine zis altă zonă… Există iniţiaţi reali care au găsit fericirea nu din disperare, ce fericire e aceasta?, nu pierzînd speranţa ci renunţînd la ea (de fapt la dorinţă, aceasta antrenînd lăuntric speranţa, aşteptarea şi, în cazul eşecului, Trauma) iar atunci evident că nici o dezamăgire, nici o tristeţe şi nici o traumă nu îi mai atinge, ei devenind în final liberi.
Ce provocare mai mare decît aceasta, ce răspuns mai usturător, prin reuşita lor, prin devenirea lor, dat zeilor de către oameni, ar putea exista?
Publicat pe:
La prima vedere mitul lui Icar pare o poveste simplă, cu o morală pe cît de concisă pe atît de dojenitoare. Cunosc, pardon, am început a citi despre povestea Icarului din adolescenţă şi tot atunci a început a mă fascina. Ca şi alte personaje, iată Sisif, Quijote şi încă cîţiva, Faust… Dar despre ei, altă dată… Da, tot aici, sper, căci i-am regăsit în scrierile lui Octavian Paler pe aproape toţi iar Maestrul m-a ajutat să-i înţeleg mai bine… Ori altfel…
În cuvinte puţine dar ferme şi cu degetul arătător balansînd a luare aminte, iniţial întîmplarea lui Icar ne atrage atenţia în ce fel putem sfîrşi de avem aroganţa şi nebunia de a ne obstina să ne urmăm ideile, visele, pînă la capăt, cum ne putem arde la un moment dat şi iată că aripile lui Icar au chiar ars iar el s-a prăbuşit în marea Egee. Însă dacă nu cumva a ars şi el cu totul? Şi cu bună ştiinţă chiar? Ah, nu! Nu ca o sinucidere plănuită din timp ori doar în clipa în care se apropia din ce în ce mai mult spre soare, nu!
Trebuie să fii uşor, să-ţi pierzi greutatea dacă vrei să zbori. Sau să pluteşti. Limpede. Fără nici o amintire care să te împiedice. Nu poţi tîrî după tine memoria pe cer. De aceea trebuie să alegi. Sau îţi aduci aminte sau zbori. Mai bine renunţă dacă simţi că aripile nu sînt străvezii şi o singură amintire nu-ţi dă pace. Destinul celor stăpîniţi de memorie e pămîntul, nu cerul. Ca să ajungi la soare trebuie să fii ca un fulg. Cînd te vei prăbuşi, din corpul tău nu va mai curge sînge… (Mitologii subiective)
Pe măsură ce zborul lui Icar continua în ascensiunea-i el începu, poate, a-şi uita rînd pe rînd toate amintirile, toate gîndurile, cu excepţia unuia ce i se născu în minte, între timp plutind uşor deasupra tuturor lucrurilor, deasupra pamîntului şi a apelor, deasupra memoriei… Deveni într-atît de uşor, pentru că nici un alt vis nu îl mai putea ţine departe de soare, nici o frîntură a vreunui alt gînd nu mai persista în afara Soarelui ca scop final, încît în loc de a căuta un petic de pamînt pentru a coborî din înalt, sedus de lumină, Icar a ales să-şi continue zborul. În sus.
… Icar, prin moartea sa, salvează zborul de la o sărbătoare superficială şi face din el un lucru profund grav în care nu există alternativă; Icar va zbura „cu orice risc”. (Mitologii subiective)
Aici văd eu forţa lui Icar. Un dram de inconştienţă poate? Da, pentru conservatori şi sceptici, aceştia pot oricînd comenta şi gîndindu-mă acum la acel da, dar al lor, Maestrului îi este foarte clar… Lumina e destinul său şi se va încrede în ea chiar dacă îl va omorî. Icar iubeşte viaţa, dar nu înţelege s-o trăiască oricum. Iubeşte zborul într-atît, încît şi-a uitat limitele, iar precauţia i se pare un ideal mediocru. (Mitologii subiective)
Lumina atrage orice fiinţă umană în final, fiind ea, creatura, conştientă ori nu, iar Soarele trăind şi explodînd aceasta, Icar i-a cedat. Visul său era desprins deja de mediocritate iar el îi aparţinea de-acum.
Cei care văd în orice fel de moarte un eşec, vor evita să se declare în favoarea lui Icar. Dintre el şi Dedal, Icar a fost totuşi singurul care a iubit zborul (chiar pînă la sacrificiu)… (Mitologii subiective)
Cred că aş greşi fundamental de l-aş considera pe Icar un perdant, dacă i-aş înţelege gestul şi căderea ca pe un eşec. Icar nu a căzut, el s-a doar apropiat mult, mult de Soare şi s-a contopit cu el, i s-a dăruit. Şi chiar de ar fi aşa, pînă la urmă…există înfrîngeri care valorează mai mult decît o victorie fără urmări…
Aripile le-a primit Icar pentru a se salva de furia regelui Minos, pentru a scăpa din Labirint, aceasta era intenţia tatălui său, de a ajunge la adăpost, în Sicilia. Dedal a inventat o… invenţie… zborul ca ultimă şansă, un mijloc de a Fugi. Simplu. Doar că… Icar zbura din patimă de puritate…. Visul său e să zboare liber. Teama l-ar face sclav.
Se spune, nu-i aşa, că anume lucruri cum ar fi teama, iubirea, dorinţa şi aşa mai departe, ne dau aripi… Uneori le primim, alteori ni le construim singuri.
Fireşte, nu e totul a căpăta aripi. Depinde ce facem cu ele. (Mitologii subiective)
Publicat pe:
… Kali Yuga, cum zic scripturile indiene şi descrisă de către majoritatea interpreţilor acestor scrieri ca o epocă întunecată a omenirii, caracterizată de ignoranţă, dorinţă, discordanţă, războaie, avariţie, păcat, prostie, îndepărtarea de spiritualitate şi de Dumnezeu iar lista este nesfîrşită. Această eră apare ca ultima din cele patru Yuga prin care trece lumea, ca şi parte a ciclului erelor definite de hinduism. După care, ca după trecerea printr-o Judecată de Apoi, pacea şi fericirea se vor instala pe Pamînt.
Sigur că variante ale comportamentului, reacţiilor şi ale manifestării caracterului uman în această epocă sînt nu puţine, modele la fel, gîndesc acum însă la două exemple, posibilităţi, două, poate, feţe ale aceluiaşi ban…
Sisif şi Christos. Două mituri, două istorii, două caractere ce la prima vedere au ceva în comun.
Ambii au fost condamnaţi, unul de către mitologia greacă, cel de-al doilea, se zice, de chiar Dumnezeu. Ori de o altă mitologie.
Veţi zice că şi grecii au făcut acelaşi lucru prin Sisif, cu singura deosebire că Sisif îşi urca stînca, nu crucea. Dar între Sisif şi Christos eu văd o deosebire mult mai mare decît aceasta. Sisif speră că stînca lui se va opri, totuşi, într-o zi în vîrf, în vreme ce Christos nu mai speră nimic pe Golgota. El vrea să se urce pe cruce şi e pregătit pentru asta. Christos ştie că nu suie Golgota decît o singura dată. Că la capătul acestui drum nu există pentru el decît răstignirea. Şi că deci el n-are altă speranţă decît să-şi accepte osînda. Sisif vrea să iasă din osîndă. El se revoltă împotriva osîndei sale tocmai împlinind-o. Deoarece la fiecare urcare a muntelui el crede că poate aceasta va fi ultima. Dacă ar fi resemnat, ar rămîne în vale, nu s-ar mai chinui să-şi urce stînca. A urca e pentru el o formă de speranţă, în vreme ce pentru Christos este o formă de a ne arăta calea mîntuirii. …între speranţă şi mîntuire este o mare diferenţă. (Octavian Paler, Viaţa pe un peron)
Un deziderat cred că ar fi de a pune capăt definitiv chinului printr-o modalitate ori alta, de a anihila infernul; zicea Sartre, Va să zică ăsta e infernul. […] … infernul sînt Ceilalţi. Celălalt, celălalt eu, eu pentru celălalt, locul acela ori acesta…
Eu cred că infernul există. Dar cred că există aici pe pămînt. Aşa cum aici pe pămînt e singurul loc unde s-ar putea crea paradisul. (Octavian Paler, Viaţa pe un peron)
Care din cei doi aştepta izbăvirea ce urma a veni după toate chinurile? Veţi zice, Christos desigur! Ah! Pentru că el a luat calea resemnată şi sigură… nemaisperînd la nimic. Voia a ieşi din infern şi a făcut-o.
Sisif a rămas cu degetele încleştate de gîtul speranţei şi a insistat în transformarea infernului în paradis.
Noi? Cei din Kali Yuga. Ne punem problema aceasta? Sîntem interesaţi de situaţia în care ne găsim, de starea noastră şi facem concret ceva pentru a provoca şi împlini o schimbare?
Vrem a ieşi din infern ori sperăm a-l transforma în paradis?
Postat pe:
| Juin 2012 | ||||||||||
| L | M | M | J | V | S | D | ||||
| 1 | 2 | 3 | ||||||||
| 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | ||||
| 11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | ||||
| 18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 | ||||
| 25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | |||||
|
||||||||||
Derniers Commentaires