IOANA - 1
… spune-mi
cîţi îngeri pot să-noate într-o picătură de apă.
Decidme
Cuántos ángeles pueden nadar en una gota de agua
(Carlos de Rokha)
Am muşcat odată
o bucăţică de lună
cu gust de gutuie.
Şi tot puful mi s-a
risipit prin păr,
ca mireasma tainică
a lunii.
Întreaga ţesătură de vise
a lumii despre lună
s-a adunat în acea
muşcătură furată.
Am muşcat odată
o gutuie cu gust
de lună.
mai ’86
Cobori seara
din lume
şi gîndeşti
şi rîzi,
despletind ziua.
Aluneci de mînă
cu nimicul,
lin
şi mai lin
şi-ţi aminteşti.
Un răsărit,
un greu,
un sărut.
Şi plîngi
şi uiţi născînd visul.
Şi vrei.
oct. ’86
Coborîrea din noapte
Pătrunsă în noapte,
ziua se înnegreşte
primind parfumul tămîios
al lunii.
Înecată în părelnice tăceri,
păstrează izul norocului
răsuflat din cioburi,
împărţindu-le larg
pămînturilor.
Îmbrăcate-n alb,
îi aşteaptă coborîrea
înceată
din noapte.
feb. ’87
A înflorit timpul
în păduri,
ziua se mijeşte
prin petale de liliac,
dezlegînd misterul
din ghioc de
ţigancă.
mai ’87
Aştept să mă nasc
dintr-o îngemănare
de rău
şi de bine,
de urît
şi de frumos,
spărgînd piatra
ce smălţuieşte
sufletele.
Arunc o chemare
de auz
şi neauz,
către nume
şi nenume,
cu tainice acorduri de iubire.
De mă auziţi,
mă voi naşte.
sept. ’86
În alba lumină
dimineaţa a coborît
sărutîndu-ne gleznele
şi inima
şi părul.
Ochii caută plutind
pe întinderea cîmpului.
Fire de iarbă, iubindu-se
precum stelele-n zori,
au zămislit speranţa.
ian. ’87
Invenţia timpului este o invenţie tipic umană; Oamenii colaborează cu universul, adăugîndu-i timp.
Nichita Stănescu
Se spune că timpul trece peste noi.
De ce nu spunem că trecem noi peste el?
Că îl păşim mereu, cu tălpile
bătătorite de distanţe,
cu palmele arse de dorinţe.
Timpul curge. Dar cine a văzut
că e fluid?
Zboară, dar are oare aripi
mai mari ca orice pasăre?
Trece.
Însă pe unde o fi cutreierînd
de nimeni nu l-a întîlnit?
Poate stă pe loc şi ne urmăreşte
pe fiecare cum trecem vii şi
nepăsători,
stă nemişcat, măsurat
de toate vieţile noastre.
Se spune că timpul fuge.
Sau…
Poate că doar
nu există timp.
ian. ’86
E toamnă şi frig,
mi-ai spus,
şi lumea se-nstrăinează
şi pleacă
şi uită
şi noi
şi cocorii,
ca tot ce e viu
şi trăieşte
şi plînge ascuns,
şi cu asta gata,
cînd te-am întrebat
de ce ai uitat
privirea aceea rece
pe chipul meu.
sept. ’88
Ploaie de iarbă
M-am oprit privind la tine.
Aveai în păr
şi în ochi şi în zîmbet,
fire de iarbă.
Palmele ţi-erau pline
de iarbă şi
le-ai presărat deasupră-mi,
ca o ploaie nesfîrşită de stele.
Plouă! ai strigat,
şi am luat-o amîndoi
la fugă, printre stropii limpezi
ai ierbii.
Ne-am oprit apoi,
iarba ne şiroia pe braţe
iar noi ajunseserăm verzi
de-atîta ploaie.
M-am îndepărtat privind la tine,
şi la ploaia de iarbă,
care îţi picura încă
pe pleoape.
iul. ’86
Cuvîntul se sparge-n ţăndări
pe umărul tău,
pornind fluvii
de frunze arse
şi tălpile ţi se scufundă
în oceanul ruginit de vise.
Şi le strigi pe nume.
oct. ’86
Purtătoare cale
de speranţă,
de iluzii.
La ce capăt
te va înghiţi
minciuna?
Aşteptarea crudă
cade mărunt,
ploaie rece de toamnă,
fărîmiţînd timpul.
Mereu păstrăm în noi
ceva din începutul sfînt
al ploii de vară,
din cîntecul de leagăn, de copil,
din cioburile în care se oglindea
odinioară,
chipul de fată frumoasă
al bunicii.
iul. ’86
Leagă-mi ochii cu o
fîşie de cer,
să nu mai pot
decît simţi izul desferecat
al anotimpului,
să ascult cum
se întoarce prima barză,
să văd, în gînd,
cum aş vrea să fie
copacul înmugurit
din faţa mea.
Îmbrăţişează-mă,
ca legat de catargul vasului
ajuns odisee,
pînă ce mă va durea
lumina,
pînă ce vor mai veni alte
două berze,
pînă ce va exploda copacul
din faţa ta.
Haide iubito,
afară e primăvară!
martie ’88
Aş lega frăţie cu cerul,
cu luna
şi cu stelele,
dacă aş şti că astfel
aş deveni lumină.
iul. ’86
Şi cînd se întîmplă
lucrurile
şi cînd se nasc
flori şi plouă nebun
şi cînd soare există
şi cascade strigă viaţa
şi cînd omul visează
şi pămîntul trăieşte,
pustiul rămîne.
Şi cînd pustiul
există,
rămîn lucrurile
să se întîmple.
1995
Am rugat toamna să nu mă uite.
Să vină mereu peste mine, acoperindu-mă
cu visele ei de aur.
Sînt fiul ei şi orice frunză ce moare
e un gînd al meu.
Fiecare rază filtrată prin iubire
îmi e o dorinţă.
Rog toamna să nu mă uite.
O recunosc mereu, de cînd mi-a dat
lumina.
Sînt fiul toamnei şi fiecare cocor
îmi e o urare trimisă celorlalţi.
O iubesc cum iubesc ploile,
iar lacrimile mele le găsiţi dimineaţa,
pe frunze.
Voi ruga toamna să nu mă uite.
Aştept trecerea dimineţilor, poate
voi deveni şi eu,
cîndva,
toamnă.
nov. ’85
Orbit de atîta înserare
cu greu îţi vei găsi
cărarea.
Spune toamnei tale
să-ţi rodească sub tălpi
drumuri şi cuvinte
ce să te însoţească.
sept. ’86
Nu lăsa somnul
să-ţi pătrundă albastrul,
tulburînd
amintirea lucrurilor.
Lasă întîmplarea să pornească,
strop după strop,
peste petale ce abia încep
a se desface.
Cuprinde-o cu palmele
pînă ce aroma te va învălui
cu mult rîvnitele
promisiuni
uitate în paharul cu vise.
iun. ’87
Întrerupere
Trecînd de-atîta vreme
valul se sparse în
tihna adormită
a ţărmului.
Adunate vise
i se cuibăriră în suflet,
într-o revărsare lină de ape
şi începu să le ţese
unele de altele,
pînă ce norii îi hărăziră
un nou început.
Am privit un tablou,
cel mai nou şi cel mai vechi
din cîte s-au văzut.
N-aş putea spune exact
din ce curent face parte,
poate din cel iluzoriu,
din ce timp,
poate al îndoielii,
cine l-a zămislit,
poate Gîndul, cu penelul său
meşterit dintr-o idee.
Avea o ramă din lemn de alun
şi înfăţişa o ramă din lemn de alun.
În care se afla o rama din lemn de alun.
Aşa, la nesfîrşit,
unde se afla un ciob de oglindă,
ori o lacrimă,
şi în ea se oglindea
un alun.
La marginea drumului,
albă ca o iluzie,
fîntîna speranţei.
Te răsfrîngi în ea,
cu greu îţi vei
desluşi chipul
printre privirile nesfîrşite
aflate acolo,
printre norii şi stelele
oglindite în adîncuri.
Cu toţii aşteaptă
Palma miraculoasă
care să scape
în fîntînă zîmbetul,
sfărîmîndu-i încremenitul
chip.
ian. ’87
Cîmpul nesfîrşirii
se răsfrînge larg
în ochiul deschis
a privire.
Păsări din sud
îi aleg cu nesocotinţă
dîmburile, ploile
şi umbrele,
fire de vînt
plutesc ca un viscol
de frunze sfărmate.
Dedesubt, cît mai aproape
de pămînt,
chipurile obişnuite ale
nesfîrşiţilor.
martie ’88
A căzut toamna şi m-a trezit din visul
toamnei trecute ce tocmai îl încropisem.
Mătur frunzele căzute ale gîndului meu,
le adun toate într-un munte,
şi tac.
Tac din nou şi fiecare tăcere
e o nouă trecere pînă la toamna care
va veni şi mă va trezi
căzînd.
1984
A ţîşnit o cuantă de iubire,
lăsînd spectrul sentimental
fără I.
Alegem din ce-a mai rămas,
R.O.G.V.A.V.
Ruşine, Onoare, Gelozie, Visare, ambiţie,
Violenţă.
Următoarea va fi R-ul.
Ultima va fi V-ul (al doilea).
ian. ’86
oNormal">
Iubire nebună
Aşchie de lună
Cioburi risipite
Pierdute-n furtună
Amintiri rămase
M-au luat de mînă
Mi-au ţesut cunună
Nimeni nu şi-o pună
Pururea rămînă
Iubire nebună.