URSIREA LUNII

URSIREA LUNII

după o idee de Frédéric Herzog

În alba lumină

dimineaţa a coborît

sărutîndu-ne gleznele

şi inima şi părul.

Privirea caută plutind

pe întinderea cîmpului.

Fire de iarbă, iubindu-se

precum stelele-n zori,

au zămislit

speranţa.

    Pînza coviltirului era bine prinsă de cei patru drugi înfipţi în pămînt, aşa încît vîntul adiind, umfla abia simţit ţesătura şi visele din care aceasta era construită, braţele puternice ale bărbaţilor ţigani avînd grijă ca aceasta să poată odihni în voie, după atîtea şi atîtea zile de drum greu.

    În jur caravana, cu alte coviltire alcătuite din fire, ierburi, rogojini ce se aflau în permanenţă ca acoperiş, culcuş, casă şi acoperămînt pentru ei, gitanii, oamenii fără adăpost cum sînt numiţi, catalogaţi, acuzaţi dar adăpostul este, casa este, tot ceea ce au ei nevoie e acolo, ce ar putea visa mai mult?

    Luna jumătate plină, jumătate nevăzută, nici D dar nici în C, era orizontal lăsată,

    ca o covată în care-ţi speli copiii sau frămînţi pâinea-ţi, căuş o palmă, rugînd primitoare în aşteptare, o albie aşteptînd sorocu-şi de apă şi de aer.

    O coasă-ntoarsă în tăişul sus, gătită în primirea oricui va să vină…

    Se pregătea ceva acolo, se povestea chiar că anume oameni se duseseră pe Lună pentru o aventură! O încercare, un test, aşa i-ar spune încercării aceleia de pe cea Lună şi nimeni nu ştia, habar n-avea de ce test putea fi vorba, bîrfe există, presupuneri la fel, ţiganii îşi pregăteau somnul sub coviltire.

    Pe Lună numărătoarea inversă începu, explozia nucleară ce urma a da oamenilor de pe Pamînt speranţă de apă şi de viaţă, ultimul loc găsit pentru viaţă, viaţă, viaţă…

    Pînza coviltirului se undui uşor iar ea îl sărută uşor pe gît, urechea, buzele tînjind, de abia simţit sufletul uşor atins dar trăit pe de-ntregul, ochii… El îi găsi plexul, pîntecele rotund şi primitor, coapsele şi gleznele de tînără felină cu ochi umezi de iubire, mai apoi gîtul şi buzele dorite, apoi sînii ca de fecioară şi intră cu blîndeţe dar şi cu putere…

    … am muşcat odată o bucăţică de lună…

    Copilul de şapte luni, aflat în coşul de alături, începu a îngîna un cîntec gîngurind, a vorbi nu putea, cuvintele urmau a fi rostite peste o vreme şi de unde ştia acel pui de om a cînta, de fapt poate nu cînta, el doar gîngurea cîntecul acela ce suna ca o melodie auzită, venită de prin alte lumi, alte universuri, alte luni,

    ... cu gust de gutuie.

     Intrînd el, visă un vis cald şi încărcat de iubire iubită, un nor fierbinte şi ameţitor precum parfumul de stele, cîntat şi aiuritor aidoma fumului plutind al opiumului de curînd mărunţit, ieşi şi intră, iar ieşi, fu chemat înapoi, la infinit, cîntecul se auzea din ce în ce mai clar şi mai pătrunzător în carnea şi în sufletele lor iar Luna cunoscu o explozie imensă, lumina orbi toate văzutele şi nevăzutele, întregi ştiutele şi nebănuitele iar răstimp de o clipă se opri totul în loc.

    … şi tot puful mi s-a risipit prin păr, ca mireasma tainică a lunii.

    Şi cortul dispăru. Şi caii… La fel ca cele vecine, ca toate tufele şi toţi copacii de alături ori de mai departe, ca iarba, florile şi buruienele din cîmp, la fel ca şi scaieţii bine înfipţi în pămînt ori rotocoale adunaţi şi pietre şi gîndaci, nu mai erau nici iepuri, nici fazani şi nici măcar un şarpe… Deşert. Totul pustiu…

    Cîmpiilor arse de soare, povestiţi poeţilor cum luna iubeşte întotdeauna nemărginirea voastră,

    … iar Luna păstra încă lumina îndepărtîndu-se a exploziei, cerul ca ziua, doar albastrul era înlocuit de roşu, un pătrunzător vişiniu ce dădea în violet, pe Pămînt ajungea ziua ca de obicei, nimic schimbat, nimic nou, doar răsăritul nu mai era auriu devenise purpuriu însă nimeni nu observă asta.

    … cum păsări din sud ocolesc mereu pustietatea din voi…

     Din acea clipă nimeni nu mai avu voie să iubească. De fapt iubirea era permisă doar că cei care nu aveau a o cunoaşte rămîneau nemuritori…, da, nemuritori! viaţa lor urma a fi neţărmurită, neoprită nicicînd, aveau şansa nemuririi… trăitori pînă la sfîrşitul timpului dacă vreţi, adică pentru totdeauna… Miracolul visat timp de atîtea şi atîtea milenii de către oameni veni iar aici era preţul. Cei ce iubeau erau sortiţi morţii. Asumîndu-şi iubirea, trăind-o, atît cît vor fi reuşit a o face, se dedicau, se ofereau pe de-a-ntregul, suflet şi trup aceluiaşi sfîrşit. Moartea. Ceilalţi trăiesc… şi singuri în colţurile lor, nu ies, nu privesc pe nimeni în ochi de frica iubirii, cu teama morţii stau ei cu ei visînd la nemurire şi promiţîndu-şi viaţa fără de moarte, cu ochii în tavan, spre uşă şi visînd

    … cum ploile trec nestingherit, fără oprire, asupra goliciunii de neiertat,

a voastră.

    Copilul de şapte luni privi în jur, nimic rămase, căruţa nu, nici caii nu, oameni nu mai erau şi nici copacii, iarba fu dusă la fel şi buruienile şi florile ca şi scaieţii arşi de soare şi tufe de liliac şi nici măcar un şarpe, apoi tăciune ochii mari urcară sus, spre sus pe cer iar Luna vişinie îi ursi ursirea, Tu vei iubi!

     Am muşcat odată o gutuie cu gust

de lună.

    Trecu o vreme. Iar ei mereu ascunşi, de teama unei anume priviri, de frica unei iubiri ce le-ar aduce moartea, oamenii se apărau de oameni, se ascundeau de oameni, de scînteia ochilor, de dansul mîinilor ori de baletul coapselor, sfîrşiră prin a fi înspăimîntaţi chiar de ei. Unii ajunseră pînă într-acolo încît spărseseră şi oglinzile din casă, pahare ori fiece ciob ce putea oglindi propriul chip, a lor privire, de teama unui Narcis ce se putea oricînd, de-acum, naşte, se zicea de mai demult că nu e bine sa te priveşti în ochi în cea oglindă, pericolul fu mare iar ei îşi amintiră acea poveste…

    Am ştiut din secunda zero virgulă cinci, ne-am mai întîlnit într-o „altra vita” chiar de mai înainte, tu nu vezi, rîzînd ironic, O să-ţi treacă, eu mă întreb ce culoare

are numele tău.

    Copilul nu mai era copil. Destule primăveri îi înfloriseră în ochi dar nici destule toamne nu îi trecură peste plete pentru a nu uita dar nici a înţelege întregul mers al lumii şi lumina Lunii, un tînăr brad şi verde ca toţi brazii, lumina violet îi susţinea privirea de tăciune şi iubea… Pentru întîia oară şi fără a şti, habar n-avea că iubirea aceea era sortită morţii de îi era întoarsă şi era, copii de ghiocei şi lăcrămioare şi bujori, iubire tînără şi mare, aşa cum de obicei se crede iar ea muri. Pentru că îl iubise la rîndul ei. Copilul ne-copil de-acum a întîmplat ce e durerea. O va-nvăţa mult mai tîrziu…. Şi lacrimile, suferinţa, însă tot nu înţelese ceea ce se petrecea, cum şi de ce fiinţa ce-l iubea trebui să plece, fu sortită morţii, dar de ce? de ce? cum el mai era încă în viaţă? Ce se întîmplă, mamă, şi eu nu ştiu, nu înţeleg, de ce eu nu!!! Ea a murit iar eu sînt tot aici!

    Întreaga ţesătură de vise a lumii despre lună s-a adunat în acea muşcătură furată.

    Copilul înverzi şi mai tare în ochii negri şi iubi din nou.

    Pe Pămînt, oameni tot mai puţini. Neprezenţi, nevăzuţi, neiubiţi, temători în a lor viaţă… Dacă ies am toate şansele să întîlnesc pe cineva, cine ştie, poate mă îndrăgostesc, poate iubesc şi Mor!! Poate întîlnesc o privire, golul în stomac, dansul mîinilor, baletul coapselor, vocea, vocea, vibraţia plexului, genunchii cad… şi… Mor! NU VREAU!!!

    Murind de-atîtea ori, ar fi trebuit să-nveţi pînă acum a trăi, a respira, dar tu nu şi nu, mori la infinit, de parcă ăsta ar fi

    scopul vieţii tale.

    Vreau să fiu nemuritor! Şi ce dacă nu mai iubesc? NU vreau să mor N I C I O D A T Ă!!! Oamenii visează visul lor din totdeauna, acum au găsit, iată, secretul vieţii veşnice, şi ce dacă preţul se află în negarea, infirmarea, neacceptarea, ignorarea iubirii? Totul are un preţ inclusiv noi, mai ales noi, oamenii, ia să terminăm o dată pentru totdeauna cu prostia asta, debilitate absolută, iubirea.

    Copilul era tînăr acum iar bradul puternic şi tot verde se ivi într-un tînăr castan  şi iubi. Şi iubi şi iubi la infinit iar timpul se duse şi nu mai era şi toate iubirile lui plecară pe rînd, iar el la un moment dat înţelese totul,

    Flămînd şi felin apuci ce priveşti fără să ceri fără să rogi fără să vrei.

    Şi ai.

    Şi poţi să mori.

    Doar el nu murea… Şi era un stejar bătrîn, bătrîn ce se ferea să iubească, pentru că pricepuse totul, ştia tot şi nu voia să mai ucidă nimic şi pe nimeni dar tot degeaba căci era iubit, iubit, iubit şi toate plecară iar el nu putea face nimic. Toate iubirile-i muriseră, doar el nu.

    ”… spune-mi cîţi îngeri pot să-noate într-o picătură de apă.”

    Pe Pămînt oameni nu mai existau. Sute, mii de ani s-au apărat şi… nimic… Iubirea i-a atins, i-a învăluit şi le-a adus moartea, lumina vişinie a Lunii acoperindu-i şi pătrunzînd totul i-a stins.

    Am muşcat odată o gutuie cu gust

    de lună.

    Era singur. Şi trăi astfel timp şi timp îndelungat, vreme şi vreme… Cu amintirile, cu iubirile, zeci, sute, toate moarte, doar el în viaţă. Avea ceva totuşi, iubirile acelea şi amintirea lor iar timpul trecea ca şi cînd ar exista timp, ca şi cînd

    Plutind în Permanenţă, atingeam marginile ce nu pot fi niciodată atinse, clipeam magii şi vise ascunse, necunoscînd aduceri aminte şi loc de plecare.

    Fără uimiri şi semne de întrebare, fără mîine.

    Căci în afara timpului…

    Privi Luna iar purpuriul cerului încercă a-i aduce aminte. Amintire, amintiri, ce înseamnă asta? Amintire? A ce? A cine? A cui?

    A iubirii! Ce? Iubire? Ce e asta, iubire?

    … iar căutînd, opreşti o clipă şi ai vrea, atunci ca totdeauna, nimic să se întîmple,

    abia atunci să cauţi.

    Prea multă vreme trecuse iar el nu mai avea nimic în minte nici în suflet, totul era dus, pierdut, uitase iubirea, uitase chiar amintirea ei.

    Şi atunci muri.

    Acum Pămîntul nu mai e.

    Luna,  într-o explozie imensă, se transformă în milioane şi milioane de stele care invadară tot ce există iar pulberea de stele porni a dansa legănînd senzual din şolduri, cîntecul îngînat în urmă cu ani şi ani începu sa răsune în toate universurile. În toate lumile şi în toate Lunile.

    … fără oprire, asupra goliciunii, de neiertat,

    a voastră.

    mirella tonenchi, 05.03.2010