Acolo

M-am trezit brusc, de fapt aşa se trezeşte, într-o fracţiune de secundă, mai bine zis am realizat că eram trează instant iar în momentul imediat următor mi-am revăzut visul, clipă cu clipă de parcă l-aş fi visat încă o dată dar de astă dată îl trăiam, îl urmăream ca pe un film foarte clar derulat în faţa ochilor mei, fără să omit ceva, fără să ascundă nimic. 

Stăteam pe un stîlp foarte înalt, deasupra de nori, ştiam ca am murit şi eram conştientă că murisem în somn. Îmi ţineam cu greu echilibrul, singură şi uşor derutată, ştiam că nu aveam voie sub nici o formă a cădea, asta era singura mea grijă şi deodată a apărut nu ştiu de unde, plutind, Etta care zîmbea, zîmbea şi atunci m-am calmat ca din senin, o întreb, Ai venit să mă ajuţi, nu? Zice, Da, hai că totul e bine, vei vedea. Era sa îmi pierd echilibrul de cîteva ori, Ţine-mă, ţine-mă iar ea mă susţinea şi eu ştiam că din acel moment totul va fi fost bine, nu voi cădea şi totul se va întîmpla aşa cum va trebui să se întîmple, turnul începuse deja a scădea din înălţime. Cînd s-a micşorat suficient încît am ajuns cu picioarele pe un teren solid şi dur iar norii albi din jurul nostru rămăseseră sus, acolo unde le era locul, mi-am dat seama că eram pe o altă planetă şi o senzaţie de confort a pus stăpînire pe mine, primul gînd a fost să sun pe cei cunoscuţi, să le spun, Uite, eu am murit, e aşa şi aşa, iată Etta e cu mine şi totul e în regulă! Prima pe Dora, imediat a întrebat Hiiii, tu ai ştiut asta, zic, Da şi Etta e aici, cu mine!

Mă întîlnesc cu Ibi, încerc să dau de Dorina la telefon, să îi zic ce se întîmpla cînd o văd în spatele meu… Un şir lung de oameni, lung, lung, toţi aşteptam în rîndul acesta, nimeni nu era trist, toţi vorbeau unii cu alţii, rîdeau şi glumeau iar eu mă simţeam bine, Etta nu mai era lîngă mine. La un moment dat am văzut capul şirului, se termina în dreptul unui rîu de culoare galbenă maronie şi destul de tulbure, Hmmm, gîndeam, E ca în India, eu nu am văzut niciodată Ganga dar cred că aşa trebuie să fie şi ştiam că nu eram pe malul lui ci în altă parte, pe acea planetă, Acolo…

Cîtă vreme am stat noi la rîndul acela, deodată am observat Maeştrii lîngă noi şi am început a vorbi cu ei, a rîde, a povesti şi atunci am înţeles că veniseră să ne întîmpine, să ne acompanieze şi să ne ajute a ajunge în locul unde eram aşteptaţi, toţi zîmbeau iar lumina emana din trupurile şi privirea lor.

Rîul era un fluviu imens, nu îi vedeam celălalt mal, mai erau persoane cunoscute în convoi, apa curgea cu viteză dar fără valuri mari iar noi trebuia să trecem peste un pod pus direct pe apă, împletit dintr-un soi de rogojină şi acela se mişca în toate direcţiile din cauza curgerii rîului iar la un moment dat, de abia ce plecasem, am căzut în apă, numai eu, am vrut să înot, mi-am zis, Ce-i cu aiureala asta, dă-l încolo de pod că deja am ameţit, e mai uşor aşa, ajung şi mai repede, cred, dar podul acela mişcător a venit după mine şi m-a recuperat, m-a urcat parcă singur, cu blîndeţe pe el şi am ajuns pe malul opus în final, ţinîndu-mă ferm de corzile acelea cu fiecare pas ce îl făceam, cu toată lumea.

Dorina privea întrebătoare telefonul portabil, Pot oare să sun de aici? Încearcă, zic, Eu am sunat, merge, pe partea aceea era un loc alb, acoperit de zăpadă şi era cald, un luminiş într-o pădure cu nişte copaci înalţi, fără frunze şi albi, aşa ca mestecenii cu o zi înainte de iarnă. Mai mulţi copii mici am întîlnit acolo şi cîţiva oameni în alb, unii bebeluşi iar unul plîngea, Ăsta a făcut o criză, zise unul dintre oamenii în alb, nişte creaturi în halate albe şi cu nişte căşti sau ceva de genul la urechi, şi imediat s-a dus la el, l-a luat în braţe, i-a şoptit cîntat ceva la ureche, că nu auzeam prea bine iar acesta s-a calmat pe loc şi a început a rîde, a rîde, a rîde cristalin, un loc frumos, un spaţiu de aşteptare…

Stăteam la rînd pentru a ajunge la un dispozitiv foarte interesant şi sofisticat, nu mai văzusem aşa ceva în viaţa mea, ce urma a ne lua amprenta figurii, trebuia să tragem aer în piept cît puteam de mult, plonjam apoi cu capul într-o fantă cu apă a instalaţiei respective şi imediat trebuia suflat aerul acela din plămîni acolo în orificiul acela iar automat toate trăsăturile feţei urmau a fi imprimate pe un card în relief, acela era actul de identitate pentru noul loc unde urmam a ajunge. Un om în alb asista şi coordona fiecare nou venit pentru a respecta corect paşii operaţiunii.

Aşteptînd eu la rîndul acela, la un moment dat m-am trezit cu Maeştrii foarte aproape de mine, Vezi, de-acum poţi scrie tot! … Primul meu gînd materializat instant în întrebare a fost, Da, dar oare voi avea talent şi aici? fără răspuns, aşadar retorică…

A venit unul, a trecut în viteză pe lîngă noi iar cînd a ajuns acolo la aparatul acela nu a mai aşteptat să i se spună ce şi cum, a plonjat direct cu capul în orificiul cu apă, şi-a scos cardul şi a plecat în grabă cum venise, cineva dintre cei in alb, Da, ăsta a mai fost aici.

Timp aveam, coada destul de lungă şi am încep a gîndi, Aaa, mă vor găsi probabil marţi, după două  zile de absenţă de la uzină, măcar am scăpat, îmi vor face necropsie pentru că nu ştiu că nu vreau, dar chiar că nu îmi mai pasă,  hihihi, vor găsi biroul şi calculatorul, toate textele, mă şi amuza asta, Oare ce vor face cu casa, cu toate lucrurile, cărţile, eu mă simţeam foarte bine, deja rămăseserăm doar Dorina şi cu mine fără acel document ce le era în primă instanţă prins oamenilor în păr, aşa ca să nu îl piardă şi deodată mă surprind întrebîndu-mă, Ce va face Toni? Aoleu! Îmi aduc imediat aminte de El, cine îi va spune că am murit şi că de aceea nu îi mai scriu, mă gîndesc la Hella, las’ că se descurcă ea să dea de El, dar Toni, ce face Toni singur la 80 de ani şi încep a plînge… Tot mai tare, tot mai tare… El şi Toni… Toni şi El…

M-am trezit foarte brusc, de fapt aşa se trezeşte, într-o fracţiune de secundă şi am conştientizat imediat unde eram, nu mai murisem, eram la mine în pat, acasă, plecasem de Acolo…

mirella tonenchi, 13 iunie 2010