Nori şi oameni

     Nori. Bulgării aceia de puf alb imaculat, ori tuşa unei pensule trasă uşor peste cer lăsînd în urma-i o uşoară pînză cum doar mătasea cea adevărată a viermilor se poate arăta, cînd negri spre albastru cobalt în furtună cînd roşii în amurg, atunci cînd sîngerează o iubire neîmpărtăşită ori plecată…

     Sînt nori şi nori, miliarde-n forme şi culori, aspect şi consistenţă, mişcare, joc, nu-s doi la fel, nuuu, imposibil, ei ca şi oamenii, şi fiecare cu al lui suflet unic dar cuprins în imensul univers al sufletelor norilor, la fel ca cele ale oamenilor, fiecare distinct dar regăsit în imensitatea comună ca într-un fluid ce pătrunde totul.

     Ar fi la fel norii şi oamenii, de cei din urmă nu ar avea acele limite ce îi blochează şi coboară, norii au întregul infinit rotund pentru a exista şi a se manifesta, a se schimba, sigur că sfera este corpul geometric perfect, asta se ştie, am învăţat la matematică, şi oamenii se schimbă şi poate fi un lucru bun dar nu rotund căci nu ştiu cum să facă asta, ar trebui să înveţe de la ei, de la nori.

     Sînt fericiţi ei, norii, prin alţi nori, de cele mai multe ori doar prin ei înşişi, oamenii reuşesc lucrul ăsta doar prin alţi oameni, prin ceilalţi, prin alte lucruri…, mai rar prin ei, chiar foarte rar şi aici încă o diferenţă între nori şi oameni, norii sînt deasupra noastră prin tot.

     Întunecaţi şi negri bătînd înspre albastru cobalt le aduc teamă uneori oamenilor dar vina nu le este, şi norii pot fi supăraţi ori trişti, în alte clipe sîngerii aidoma inimii oamenilor cînd plînge dar îşi revin şi se renasc prin ei, în albul pur, imaculat, pe pînza unui cer albastru.

     Iar oamenii?

     mirella tonenchi, 4 mai 2010