Scrisul este un fel de respiraţie
Mi-ar fi plăcut, cred, arogantă cum sînt să zic că pentru mine scrisul este respiraţia. Vai! Aş fi murit demult de ar fi fost aşa, ehehe, respir, nu prea bine e adevărat, în biroul uzinei pentru care lucrez, în care trăiesc mult mai mult timp decît oriunde şi mă produc ca logistician pe brînci, respir ţevi din aluminiu şi oţel, tone de e-mailuri şi extracţii în excel, respir SAP şi furnizori, colegi, manageri, respir muncitori şi în fiecare zi mă înec cu acest… era să zic aer dar nu e aer că e pîclă, ceva vîscos şi greu, din două în trei ore îmi scot hoitul de logistician multinaţional să mai ia o gură de aer şi el săracu’, apoi la loc, în bîrlogul foarte inginereşte creat fără un strop de aer ori lumină adevărată.
De respirat nici nu poate fi vorba.
Respir atunci cînd scriu? Respir dimineaţa la ora cinci şi jumătate deschizînd fereastra către acelaşi soare pe care îl salut, chiar de îl doar bănui după draperia de nori, într-o reverenţă după ce îmi sună blestematul acela de ceas iar mai apoi îmi cîntă telefonul programat cu „Non je ne regrette rien”, asta ca să nu îmi blestem zilele prea tare şi să nu mă dau cu capul prea puternic de uşa dulapului, multinaţionala are nevoie de capul meu, nu? de ceea ce conţine el, atît cît este, cu cît mai puţin cu atît mai bine, de respiraţia mea.
Cînd scriu… Cînd scriu e ca un dans, de fapt este pe de-a-ntregul un dans, încep mîinile, privirea, sufletul şi gîndul iar apoi tot trupul unduit uşor la auzirea gîndului se mişcă, se mişcă iar degetele scriu… Văd cuvintele, ayy atît de multe, prea multe şi toate seamănă, cum pot a le despărţi, a le extrage şi aranja aşa cum trebuie? cum pot alege cele potrivite, cele de acolo? şi atunci din nou dansul, dansul şi muzica lor… a cuvintelor, le iau şi le rostogolesc pe hîrtie, pe monitor, unde apuc, nu contează…
Şi îmi ţin respiraţia.
Şi atunci scriu.
Mirella Tonenchi, 31 mai 2010