Kaufland Timisoara, control ca pe “Charles de Gaulle”…

     Voiam eu a organiza azi, în grădina personală, o… clacă. Adică adun nişte „hoveri”, mă ajută să tai ce nu pot tăia din motive de firez, seceră şi alte instrumente lipsă după care (sau în timpul) eu dau micii şi berea, fair enough, se poartă, cel puţin în patrie de cîteva mii de ani, vreo două, ar susţine unii.

     Buun. Mă înarmez eu cu micul rucsac din dotare, cînd zic mic mă refer la 40x25x10cm, geanta mea obişnuită e mult mai mare, în ideea că îl desfac şi în felul acesta pot căra mai uşor respectivele bunătăţi autohtone. Intru cu voioşie în Kaufland-ul din Calea Şagului, reuşesc, în viteză fiind, cu chiu cu vai să încarc jumătate de cărucior şi dau spre casele de marcaj, ah, iată am noroc, prind o „coadă” mai scurtă şi ajung în faţa duduii responsabilă cu scanarea cumpărăturilor şi încasarea banilor. Bună ziua, Bună ziua, zice, Deschideţi rucsacul. Mă uit la ea cu o privire tîmpă şi întreb, De ce? Păi aşa e regulamentul… Zic, Dar asta e geanta mea, am actele şi portofelul, vreţi să îl deschid şi să vă uitaţi ÎN el? Răspunde, sec şi prompt, Aşa e regulamentul, trebuia să îl lăsaţi la intrare. Domnişoară, cum să îl las la intrare, eu altă geantă nu am, asta este, am aici, repet, actele şi portofelul. Nu îl deschideţi? Păi nu. Dar dacă îl deschid şi nu găsiţi nimic în el care aparţine magazinului, vă dau în judecată, dumneavoastră mă acuzaţi de furt! Pune fătuca mîna pe telefon şi anunţă sec, Nu vrea să deschidă rucsacul, după care în mai puţin de 5 secunde mă trezesc lîngă mine cu un cetăţean frumos îmbrăcat într-o oarecare uniformă, de pază, din cîte am înţeles. Mă ia acesta cu un net aer de superioritate şi îmi ordonă să deschid rucsacul, ca el să se poată uita înăuntru. În el, în rucsac. Reiau discuţia absolut tembelă de mai sus cu tovarăşul respectiv, nu am nici o şansă, însă insist că dacă nu găseşte nimic în el care să nu îmi aparţină, voi cere despăgubiri pentru daune morale, eu fiind acuzată de furt. Ah, am uitat, agentul de pază Gheorghe Dogan pe numele lui, mi-a explicat că motivul pentru care trebuie să deschid rucsacul este că sînt… suspectă!!! Doamne fereşte, eu, suspectă? Dar n-am fost în viaţa mea, şi de ce mă rog, aaah, de furt!!!

     În momentul în care l-am întrebat dacă îmi face şi percheziţie corporală, avînd eu multe buzunare, i-am dat idei, se pare, aşa încît mi-a răspuns că după ce plătesc jumătate de bandă, cît ocupau cele ce voiam a cumpăra, să fac bine şi să mă prezint la serviciul de pază şi protecţie… Aha, să mă caute de tot…

     Asta a fost după ce am binevoit a deschide rucsacul şi a îi arăta portofelul, mica mapă cu acte şi un pacheţel cu şerveţele intime vechi de cîteva luni şi consumat pe trei sferturi, pe care l-a supus atenţiei casieriţei, întrebînd insistent, Avem aşa ceva aici? Ignorînd cu desăvîrşire eticheta altui magazin, cel de unde îl cumpărasem, lipită încă pe pachet…

     Am făcut stînga-mprejur şi, împingînd căruciorul gol, am ieşit din magazin.

     Mai rămînea să mă descalţe… ca pe aeroportul internaţional „Charles de Gaulle” din Paris. Acolo aproape că am înţeles…